Purificare

Azi mi-am luat sufletul cu mainile-amandoua

Si l-am stors de tine, si l-am intins la soare

Dupa care-am dat foc ranilor intru purificare

Si sfaraiala aia mirosea a smoala fierbinte:

 

Doamne, ce Iad a fost aici?

 

Aseară am iubit din nou

Aseară am învăţat din nou să iubesc. Aseară am învăţat din nou sa respir iubire. Recunosc: mi-a fost teamă să vin la întâlnire, mi-a fost teamă să te las sa îmi umbli în suflet, dar măcar ai făcut-o cu blândeţe, cu mănuşile puse. Cu mănuşi albe de magician ai şters praful amintirilor vechi şi ai uns cu miere şi suflet balamalele unei inimi ruginite şi-ai făcut-o sa meargă din nou.

În lumina pală a unui bec galben faţa şi părul tău păreau aceeaşi culoare, doar ochi-ţi de-un negru adânc şi nepământesc cotrobăiau în sufletul meu căutând lumina, iar când a întâlnit-o s-au produs scântei. Nu am văzut niciodată ochi atât de negri!

Chiar şi când închideai ochii, chipul tău părea venit din alte lumi necunoscute nouă, pământenilor. Genele tale desenau dâre lungi şi frumoase de umbre pe obraji, umbre care se prindeau în horă pe ritmul muzicii şi-apoi în perechi dansau îmbrăţişate.

Cuvintele tale se transformau în note muzicale, pe măsura ce seara trecea, şi se ridicau în aer cu aripi albe.

Mi-ai patruns încet, încet în inima şi mi-ai pus flori de nu-mă-uita, apoi în stomac mi-ai aruncat câţiva fluturi, iar pe piele mi-ai lăsat tatuaje neterminate făcute cu privirea arzândă.

Ai dat drumul iubirii pe care eu o ţinusem în lesă si în laţuri de teamă să nu mă muşte, dar tu ai îmblânzit-o…si-o liniste caldă m-a cuprins de sus până jos care m-a umplut de bucurie.

Iubesc din nou!

Nightmare

Azi m-am trezit de dimineata

Imi bausem cafeaua in graba

Caci nu auzisem ceasul sunand

Am iesit grabita din scara blocului

Si mi-am tras gulerul hainei mai sus zgribulita

Inca nu se luminase de tot.

Poc, poc mi se auzeau tocurile pe asfalt

Era prea liniste

Un semn de intrebare se ridica

Unde sunt oamenii? Unde e restul?

Ma opresc brusc parca lovita de-o palma invizibila

Ma invart in loc.Nimeni!

Ma uit atent. Curios lucru!

Mai fac un pas. Poc! Si inca unul. Poc!

Ies in bulevard. Merg in intersectie.

Liniste si pace!

O panica terifianta mi se trezeste in suflet

O iau la fuga in jos pe bulevard.

Vantul imi bate rece in fata

Abia pot sa respir…de teama.

Ma opresc sa trag aer in piept.

Deodata vad umbre

De fapt sunt oameni

Care merg cu capul in pamant

Ma apropii…incet si precaut

Parca nu ma vad…

De fapt oamenii astia nu au ochi

Nu au gura, nu au fata

In loc de fata au doar o piele intinsa

Toti…

Se apropie de mine…nu inteleg…

Ghemul de teama din stomac in urca in gat

Greata ma inunda

Vreau sa fug

Picioarele-mi sunt intepenite

Vreau sa tip

Nu am glas

Sunt din ce in ce mai aproape

Teroare, groaza, spaima cumplita

Nu mai pot sa respir  

Creierul nu se mai oxigeneaza  

Venele imi pulseaza energic

Ma prabusesc…

 

Ma trezesc . E dimineata 

Imi beau cafeau repede

Iar nu am auzit ceasul

Ies grabita din scara blocului

Si-mi trag gulerul hainei mai sus zgribulita.

 

Tu

Tu…ai un fel al tau de-a sta drept si gol in fata oamenilor. Ei te biciuiesc cu cuvinte, tu cu privirea blanda. Ochii tai verzi au un fel al lor, franc, de-a spune lucrurilor pe nume. Firele de par albe iti spun istoria, insa ochii-ti sunt la fel de vii ca intotdeauna, ochii tai sunt istorie vie. In ei pot surprinde prezentul si-ti pot citi sufletul. Tie nu ti-e frica…de oameni, de cuvinte, de sentimente…Tu nu ai secrete, tu esti tu insuti mai mult decat altii. Tu esti viata mai mult decat viata insasi, Esti dorinta si flacara, esti asumare si revolta. Esti note de do si re pe portativ. Tu esti…TU.

Si parc-as sta…

Si parc-as sta…”e prea frumos la tine-n suflet” cum spune Alifantis….dar eu sunt o fugara. Eu fur momente si plec….Nu pot sa sta, caci, de-as ramane …m-ar cuprinde-un drag si-un dor…si n-as mai vrea sa plec…dar eu sunt o fugara. Eu alerg pe un drum care nu stiu unde duce…dar m-am invatat sa alerg…si-n plus…unde sa mai am loc si eu in viata ta? Si parc-as sta…

Ia-l! Ia-mi dorul tot!

O mai spun o data : mi-e dor de tine….de fapt nu mie, ci sufletului meu greu de stapanit care nu-si gaseste linistea si trupului meu salbatic imblanzit numai de tine. Mi-e dor de linistea pe care mi-o ofera atingerile tale, caci trupul meu doar de ele asculta…de privirea ta care ma hipnotiza asa cum imblanzitorii de cobre le hipnotizeaza prin cantec…si cobrele se potolesc. Pielea mea nu cunoaste decat buricele degetelor tale, gura mea nu cunoaste decat gustul buzelor tale, eu nu tresar decat la auzul soaptelor tale si la saruturile talte tandre pe gatul meu arcuit…

Cateodata ma pedepsesc acceptand atingerile altor barbati, cateodata ma pedepsesc neacceptandu-le… Uneori incerc sa par in regula, desi mi-e greata si ma sufoc de-atata dor…alteori ma prefac atat de bine incat reusesc sa ma mint si pe mine.

Ia-l! Ia-mi dorul tot! Ia-mi-l caci ma sufoca, ma tine pe loc si nu mai pot zbura. Imi tine sufletul inlantuit si ma usuca mai rau decat usuca seceta pamantul.

Ia-l!…

 

Va multumesc, dragii mei putini prieteni!

Am inteles…viata e o lupta, nimic nu vine de la sine, trebuie sa lupti pentru ceea ce vrei, pentru relatiile tale, pentru oamenii din viata ta. Nimic nu cade din cer, toate se construiesc cu efort, cu pasiune, cu credinta, uneori cu ipocrizie, cu minciuni, cu inselat…uneori dureaza, alteori ne mintim ca rezista…cand de fapt, totul se clatina. Uneori obosim, alteori renuntam, deseori depunem armele si ridicam steagul alb. Cateodata ne incapatanam si cu un ultim efort ne ridicam…si cu un strigat si-un zambet infricosator dam lovitura finala. Si-apoi nici nu mai poti sa te bucuri. Uneori parcurgem drumuri line, prin campuri de flori , alteori urcam munti stancosi. Uneori e senin…alteori furtuni de nisip care te impiedica sa vezi clar drumul inainte. Tot ce poti sa faci e sa astept…caci daca o pornesti prin furtuna cel mai probabil te vei rataci.

Luptam de multe ori pentru satisfactii iluzorii, pentru satisfactii efemere, pentru lucruri care nu sunt autentice…de multe ori luptam pentru telurile altora pe care le-au inoculat in noi, alteori nici nu stim pentru ce luptam. Ne trezim ca luptam…pentru ca asa am fost invatati, pentru ca asa ne invata societatea. De ce mai multe ori suntem judecati …dar uitam sa ne gandim si nu intelegem ca fiecare isi porneste lupta cu alte resurse (de orice ordin vreti voi, emotional, psihologic, educational, intelectual si chiar si financiar), fiecare are propriul drum, mai lung sau mai scurt, fiecare are propriile lectii de invatat sau de oferit.  Unii isi dau seama tarziu ca au luptat pentru visele altora. Sunt si unii, putini ce-i drept, care au totul si atunci lupta pentru a mentine ce au.

Nu m-am regasit niciodata in teoria asta conform careia viata e o lupta….am crezut ca e loc pentru toti sub soare. Am mers inainte incercand sa-i trag pe toti in aceeasi linie cu mine. Mi-a luat ceva timp sa realizez ca foarte putini erau cei care ma trageam la randul lor dupa ei…si ca mai toti incercau sa calce pe mine…ca sa poate urca ei. Numarul acestor oameni crestea proportional cu numarul oamenilor noi pe care ii cunosteam. Ei m-au invatat ca “viata e o lupta”, m-au facut sa inteleg ca nu doar prin generozitate si altruism, prin intoarcerea si-a obrazulului celuilalt si umilinta, poti castiga. Nu ma mandresc cu asta, dar face parte din viata. E ceva ce traim toti, fie ca putem sa recunoastem, fie ca nu. In lumea asta de “caini” trebuie sa te comporti ca ei : sa tragi cu dintii, sa fii tare, puternic, sa nu cedezi, sa fii cu ochii in patru, sa prinzi momentul, “sa fii pe faza”, trebuie sa nu te uiti inapoi, caci sigur daca te-ai intoarce …ai sa-i vezi pe cei cazuti si primul instinct e sa te duci sa-i ajuti sa se ridice…si-ai sa pierzi cursa.

Multumesc lui Dumnezeu ca mai exista si oameni in preajma carora nu trebuie sa-mi tin scutul sus si armele pregatite mereu de atac. Ca pot crea, cu ajutorul lor, propria noastra lume in care toti suntem pe aceeasi linie , in care ne ajutam reciproc si ne sprijinim fara sa ne judecam slabiciunile si actiunile, unde ne putem intoarce linistiti catre cei care au cazut pentru a-i ridica…caci nu avem nicio cursa de castigat. Tot ce avem de castigat este recunostinta si apreciere…si mai ales multumire de sine.

Va multumesc, dragii mei putini prieteni!